jurnal de insurgent. ziua 2.

Nici nu ştia când şi cum apăruse fata roşcată în tricou marine în hărmălaia şi fumul din crâşma în care se adunau anarhiştii, socialiştii şi alţi indignaţi în fiecare seară de marţi. Părea din altă lume. Nu avea tipologia indignatelor sau a ONG-istelor care frecventau locul. Probabil venise cu nişte prieteni din curiozitate. Sau pur şi simplu intrase întâmplător în acea încăpere fără vreun scop anume.

Avea în mână un roman japonez, fapt care pe loc mi-a indus un sentiment de inferioritate. Nu citisem niciodată aşa ceva.


jurnal de insurgent. ziua 1.

Ştirile despre represaliile guvernului se răspândeau cu o repeziciune ieşită din comun. Ceea ce făcuse armata în Chile era de departe o banală bataie la fund faţă de atrocităţile la care se dedau trupele generalului, scoase la prima oră din cazarmă. Toţi îl sfătuiau să o pornească în grabă spre sud. Unde putea să stea ascuns în fostul atelier de sudură al şantierului naval.

Dar cum căcat să părăsească tocmai acum Marele Oraş? Era rost de ceva dragoste.


proletarul modern

“prin proletariat se înţelege, clasa muncitorilor salariaţi moderni care, neposedând mijloace de producţie, sunt constrânşi să-şi vândă forţa de muncă pentru a trăi.” Engels

Alarma sună dimineaţă de dimineaţă. Ca şi un roboţel îţi deschizi ochii, dai drumul la aragaz, pui de o cafea, mănânci ceva, te speli, te îmbraci şi apoi te urci într-o maşină aglomerată sau o garnitură de metrou plină până la refuz, care se îndreaptă preferabil către partea de nord a Bucureştiului. Ajuns într-unul din blocurile de 15 etaje, te aşezi frumos la locul tau, dai drumul la un computer, răspunzi la emailuri, te conectezi la conferinţe, la prânz musai să mănânci împreună cu cei din bureau la o cantină împinge tava, apoi ţuşti iar în bureau, mailuri, conferinţe iar mailuri, poate eventual mai primeşti un set de bancuri sau glume circulate şi prin alte servere de companie şi scăpate de ochiul vigilent al vreunui sistem informatic. Iar seara eventual (dacă eşti un norocos) scapi la ora şase. Asta de luni până vineri. Ca să nu uit, dacă ai blackberry de companie s-ar putea sa primeşti emailuri şi în uichend. Dar revenind la seară. Ieşit pe poarta blocului de sticlă cu multe etaje nu prea ai idee încotro să o apuci. Timp pentru tine nu prea ai. Ai vrea să rezolvi multe, ai în acelaşi timp şi prieteni pe care-i vezi din ce în ce mai rar, eşti frant şi în general senzaţia este aceea de lipsă de formă şi de oboseală.

Am zis ceva nou până aici? Nuuu. Astea se ştiu. Le trăiesc mulţi alţii ca şi mine, probabil mai toţi cei pe care-i întâlnesc în tramvaiul 41 dimineaţa. Ca să nu vorbesc de cei care au ajuns deja la o suficienţă materială şi vin către balaurii de sticlă şi cu multe etaje într-o maşină. Preferabil şi de obicei în rate. În rate cum de altfel este şi casa mea şi a celor pe care-i întâlnesc în tramvaiul 41.

Am zis ceva nou cu asta? Nuuuu. Şi astea sunt lucruri deja prea bine ştiute. Vreau să ajung la altceva. Mulţi dintre noi ne-am dorit asta. Eu unul recunosc că priveam cu o oarecare invidie la cei pe care-i ştiam eu abslovenţi de facultate aşa pe la sfârşit de ani 90, şi care erau angajaţi ca şi softişti pe la vreo firmă de programare şi plătiţi cu 150 sau 200 de dolari pe lună. Un salariu mai mult decât decent pentru acele vremuri. Tot de asemenea recunosc că îmi doream destul de mult un asemenea job pentru a avea banii necesari pentru primul computer, pentru cărţile pe care puteam să mi le cumpăr doar de la anticariat până atunci,  pentru excursii în străinătate şi multe multe alte chestii pe care consumatorul nedescoperit din mine (dar oarecum destul de limitat) şi le dorea.

 Încet încet am început să am acces şi la aşa ceva. Preţul plătit este cel din primul paragraf. Ce poţi să faci? Să renunţi? Nu cred. Eşti dependent de ratele la bancă, de banii pe care-i câştigi ca să mergi în week-end la mare, de banii de care ai nevoie ca să ieşi în oraş, să-ţi cumperi cărţi, haine la modă, gadgeturi şi în general să îti duci viaţa la standardul care a devenit deja obişnuinţă. Dar în acelaşi timp ai renunţa. Dar nu poţi din cauza a ceea ce am menţionat trei rânduri mai sus. Şi atunci care este soluţia? Că eu am ceva vreme de când mă tot gândesc la asta.


obsedanta temă a colaboraţionismului versus temele actuale de dezbatere sau protest

Se întrec ziarele şi presa în general pe această temă. A devenit deja obişnuinţă să descoperi că cineva a mai colaborat cu Securitatea. Vreun actor, scriitor sau politician. Dezbateri aprinse şi multe comentarii pe forum. Acuze. Cuvinte grele. Vocea apărării. Păreri de rău. Renunţări de genul: „m-am lepădat de opera lui Breban” (cred că singurul punct de vedere realist şi obiectiv l-a avut Ion Vianu în revista 22, aici). Căcat. M-am săturat să mai citesc despre asta. Nu că nu ar fi o temă importantă. Dar nu e atât de actuală şi de stringentă cum sunt altele. Am 31 de ani. Mă macină alte probleme. Mult mai importante decât reglarea de conturi între diverşi intelectuali şi/sau politicieni trecuţi chiar şi de a treia tinereţe.

De ce nu e mai importantă îndobitocirea generaţiei mele (corporate)?? Ajunsă la un mod de funcţionare nine to six, în birouri open space depersonalizate, utilizând şi în viaţa personală acelaşi limbaj de lemn şi acelaşi comportament stereotip. Generaţie imbecilizată prin consumul ajuns la apogeu înaintea crizei financiare şi adusă apoi la stadiul de animal vânat prin frica şi teama de a nu-şi pierde joburile şi nivelul de trai atins până atunci. Teama de a nu mai putea merge cu maşina la birou şi de a nu-ţi putea face cumpărăturile vineri seara la hipermaket este omniprezentă. La un nivel destul de alarmant.

 Tot la fel de importantă pentru mine este politizarea şi corpupţia la vârf din sindicatele româneşti. Ca să nu mai zic si de scăderea nivelului de interes pentru protectia mediului, scăderea nivelului de toleranţă, de bun simţ, dispariţia ideii de sport în masă în România, creşterea alarmantă a  numarului de persoane supraponderale, transformarea bazelor sportive în ansambluri rezidenţiale şi lista poate continua.

Deci lista de motive de indignare, discuţie si protest e lungă. Aşa că indignez-vous!!! Fără reţinere. Apoi ne mai putem gandi dacă ceştio ce intelectual băşinos trecut de a treia tinereţe, de prin ICR-ul de la Paris sau de prin te miri ce comisii sau comitete întreţinute din banii mei sau ai tăi ca şi contribuabil au dat sau nu cu subsemnatul pe la Securitate, dacă vecinul sau vecina lor ascultă Europa Liberă, sau colegul de catedră e un filo american sau nu, sau dacă locatarul de la doi are de gând să trecă graniţa la sârbi. Căci mai degrabă m-aş indigna de prezenţa si rolul lor acolo în general, decât de trecutul lor de securist sau activist.


scurtă istorie a unui drum de noapte

Bucureşti Nord – Baia Mare. Trenul de noapte. Accelerat. Clasa a II-a. Opt locuri în compartiment. Deşi am fost la agenţia de voiaj CFR cu vreo trei zile înainte, deoarece în această perioadă cererea a fost foarte mare m-am ales doar cu un bilet pe un scaun la clasa a II-a. Pentru o călătorie de câteva ore ar fi fost ok. Chiar fusesem im urmă cu trei săptămâni până la Miercurea Ciuc şi nu m-am plâns. Dar pentru un drum de aproape 14 ore nu am avut ce face şi m-am înarmat cu răbdare, o doză de toleranţă şi o stare de bună dispoziţie. Bine, oarecum simulată, dar măcar am încercat.

Nu vreau acum să deschid un subiect mare mare, CFR, serviciile oferite versus preţ plătit, achiziţiile şi programul de modernizare, politica de customer care ca să vorbesc aşa în termeni corporatişti dar vrând nevrând indiferent că eşti o persoană educată care utilizează serviciul CFR-ului sau un banal cetăţean gen vecinii mei de compartiment (nişte muncitori dintr-un sat din Maramureş care muncesc undeva pe litoral în construcţii şi care se duceau acasă în această perioadă) nu poţi să nu tragi vreo două sudălmi chiar birjăreşti la adresa CFR-ului şi să nu-ţi aduci aminte de refrenul imnului studenţilor de la facultatea de transporturi: glasul roţilor de tren ne va fute-n cur etern. Un miros infect în tot vagonul. De transpiraţie şi de stătut. Sistemul de încălzire care funcţiona chiar dacă nu era cazul, drept consecinţă se circula cu geamurile deschise. Toaletele jegoase (evident impracticabile după Ploieşti) deşi aici o vină o are şi proasta educaţie a utilizatorilor. Vânzători surdo-muţi cu ghilimelele de rigoare care vând orice, de la batiste de hârtie până la seturi de şurubelniţe, vânzători de Click şi Libertatea, plus covorul de seminţe format pe jos după vreo două trei ore. Ce să mai! O atmosferă de bazar oriental şi iarmaroc autohton. Dar totuşi am bifat şi o parte destul de bună. A fost spectacolul lumii, în regie şi finanţare proprie. Nu ai ocazia în fiecare zi stând în birou să întâlneşti oameni din toate categoriile sociale care se manifestă în toată naturaleţea lor. Şi aşa că am abandonat interviul cu Liiceanu din revista 22 în care deplângea soarta manuscriselor lui Cioran (de parcă nu se ştia de existenţa lor de mai devreme şi de donaţia făcută bibliotecii Astra din Sibiu) destul de ipocrit de altfel, şi am intrat în vorbă cu vecinii de compartiment despre starea naţiunii şi a universului (lor) în general. Plus că până la urmă am adormit. Şi parcă prin vis mai auzeam aşa ca o idee de anunţ Sighişoara, Mediaş, Teiuş, Războieni, Cluj. Iar la trezire colegii din compartiment m-au îmbiat cu bere. La pet. Rămasă de cu seară. Şi evident nu am făcut pe preţiosul. Şi am servit.

Iar Baia Mare m-a întâmpinat cu peisajul jalnic şi dezolant din zona gării. Întotdeauna am spus că gara şi zona adiacentă ei este o carte de vizită pentru orice oraş. Dar mi-a trecut destul de repede văzând Ignişul şi Mogoşa strălucind în soare în toată splendoarea lor.


cel mai bun exemplu al unui capitalism prost aplicat

Acum o săptămână am fost la o tură de rafting pe Valea Jiului. La 8 km de Petroşani. Pe un traseu de vreo 9 km pană la Lainici O aventură pe care o recomand. Vreau să scriu despre Valea Jiului şi ce am văzut acolo. Un peisaj superb. Asta dacă faci abstracţie de aspectul post-industrial al zonei. Ce s-a întâmplat cu industria minieră din România se ştie. Exploatările miniere au fost în mare parte închise, micile oraşe gen Petrila, Lupeni, Uricani au intrat într-un colaps din care nu le văd ieşind. Nerentabilitatea minelor a fost hotărâtă cu sloganuri de genul: scoatem un leu din subteran dar băgăm patru. În loc să retehnologizeze exploatarea şi să se investească în noi metode moderne de preparere a minereului s-a preferat alternativa celebrelor ordonanţe şi aruncarea populaţiei din zonă într-un joc defavorabil lor. Mult mediatizata atragere a investiţiilor în zonă prin declararea acesteia ca fiind defavorizată a rămas la nivelul de fâs. Agroturismul e în stadiu incipient. Câteva pensiuni şi cam atât.

Intervine şi aspectul protejării zonei din punct de vedere ecologic. Poate asta e singura chestie bună dacă e să ne gândim şi la ceva pozitv. Dar şi conservarea minelor s-a făcut prin firmele prietene a celor ce ne conduc, zic localnicii. Dar revenind. Ok. S-a încheiat cu industria minieră în Vale. Dar ce le oferim oamenilor? Locuri de muncă? Nu. Posibilităţi de reprofilare? Nu. Facem o super zonă turistică? Nu. De fapt pe hârtie cică toate acestea sunt făcute. Plus că oamenii în general sunt reticenţi când vine vorba de mineri. Cine din Bucureşti nu-şi aduce aminte de actele de violenţă din iunie 90? Şi nu numai. Dar nimeni nu se gândeşte că acei oameni au fost doar masă de manevră. Bine să nu se creadă că asta e o scuză. E condamnabil ceea ce s-a întâmplat. Dar pentru asta nu trebuie asociată populaţia unei întregi zone cu actele unor vandali.

Ceea ce se întâmplă în Vale şi ce s-a întâmplat e un exemplu al capitalismului prost aplicat. Ar trebui dat ca şi lecţie în manualele de economie. Iar în Petroşani pe lângă blocurile deprimante şi fostele vestigii al unui trecut glorios dar destul de recent apus mai poţi să vezi cele câteva biserici ale unor diferite culte, ortodoxă, catolică sau protestantă semn al unei bune convieţuiri între naţiile fostului Imperiu Austro-Ungar, teatrul I.D. Sîrbu în clădirea fostului cazino al funcţionarilor minei şi dealurile şi munţii din jur găuriţi ca un şvaiţer din desenele animate. De mii de  galerii.

Dar mie atât de mult mi-a plăcut zona încât ajuns în Bucureşti chiar mi-am propus să mai revin.


momente fără glorie

O temă destul de mult discutată în ultima vreme în elita intelectualităţii româneşti este care a fost mai anticomunist decât celălalt! Se scriu eseuri, rapoarte prezidenţiale, se ţin întâlniri la Ateneu, apar apoi polemici în presă, cei de la Observatorul Cultural abia aşteaptă să se ia la trântă cu cei de la Revista 22 sau Dilema Veche, patroni de trust cu un trecut destul de dubios ca şi afacerişti atacă filosofi care la rândul lor au avut parte de burse în străinătate şi cărora li s-au aprobat susţinerea lucrării de doctorat în timp ce unora nu le era asigurat nici măcar accesul la studiile universitare în regim seral. În fine. Un adevărat bordel.

Gândindu-mă la toate acestea mi-am adus aminte de un moment de acum zece ani care m-a marcat pentru destul de multă vreme. Eram student şi mergeam de la Cluj către Baia Mare. În compartimentul de tren, studenţi şi o familie în vârstă de undeva din sudul ţării. Mergeau din câte am înţeles la Sângeorz-Băi, la tratament cu un bilet pentru pensionari. Evident că aveam diverse preocupări, tipic studenţeşti, mă uitam după fete sau pe geam, mai ascultam muzică, nimicuri de genul ăsta care să-ţi facă mult mai uşoară călătoria. Opreşte trenul la Gherla. Din gara Gherla, sau din orice altă parte a oraşului cea mai impunătoare clădire este puşcăria. Şi brusc domnul în vârstă începe să plângă. Ca un copil. În hohote. Ne-am speriat toţi cei din compartiment. L-am întrebat dacă e bine. S-a liniştit şi a început să ne spună care e treaba. Era student la Timişoara, la Politehnică, în 1956 când au început mişcările studenţeşti. Şi a participat la ele. A fost arestat. Şi condamnat. A făcut puşcărie. La Gherla. Ne-a spus că de la ieşirea din puşcărie nu a mai fost prin această parte a ţării. Şi faptul că după atâţia ani a revăzut-o l-a mişcat. Erau ani din tinereţea lui. Trenul a ajuns la Dej. Pentru destinaţia Sângeorz-Băi trebuia schimbată garnitura. A mai apucat să ne spună că după ieşirea din puşcărie nu a mai fost primit la facultate decât foarte târziu. Şi până atunci a fost muncitor necalificat prin şantierele patriei.

Nu am reţinut nici cum îl cheamă, nici nu ştiu dacă mai trăieşte, dar pentru mine acel om a rămas un erou. Un ilustru necunoscut. Care nu a făcut rezistenţă prin cultură în cafenele şi care nici nu a beneficiat de burse von Humboldt în anii 80. Ca să pozeze acum în victimă şi disident al fostului regim. Dar care a fost la puşcărie şi şi-a pierdut ani buni din tinereţe pentru o cauză. Şi pentru care, anii ce au urmat detenţiei nu au fost prea uşori.