Category Archives: opinii

obsedanta temă a colaboraţionismului versus temele actuale de dezbatere sau protest

Se întrec ziarele şi presa în general pe această temă. A devenit deja obişnuinţă să descoperi că cineva a mai colaborat cu Securitatea. Vreun actor, scriitor sau politician. Dezbateri aprinse şi multe comentarii pe forum. Acuze. Cuvinte grele. Vocea apărării. Păreri de rău. Renunţări de genul: „m-am lepădat de opera lui Breban” (cred că singurul punct de vedere realist şi obiectiv l-a avut Ion Vianu în revista 22, aici). Căcat. M-am săturat să mai citesc despre asta. Nu că nu ar fi o temă importantă. Dar nu e atât de actuală şi de stringentă cum sunt altele. Am 31 de ani. Mă macină alte probleme. Mult mai importante decât reglarea de conturi între diverşi intelectuali şi/sau politicieni trecuţi chiar şi de a treia tinereţe.

De ce nu e mai importantă îndobitocirea generaţiei mele (corporate)?? Ajunsă la un mod de funcţionare nine to six, în birouri open space depersonalizate, utilizând şi în viaţa personală acelaşi limbaj de lemn şi acelaşi comportament stereotip. Generaţie imbecilizată prin consumul ajuns la apogeu înaintea crizei financiare şi adusă apoi la stadiul de animal vânat prin frica şi teama de a nu-şi pierde joburile şi nivelul de trai atins până atunci. Teama de a nu mai putea merge cu maşina la birou şi de a nu-ţi putea face cumpărăturile vineri seara la hipermaket este omniprezentă. La un nivel destul de alarmant.

 Tot la fel de importantă pentru mine este politizarea şi corpupţia la vârf din sindicatele româneşti. Ca să nu mai zic si de scăderea nivelului de interes pentru protectia mediului, scăderea nivelului de toleranţă, de bun simţ, dispariţia ideii de sport în masă în România, creşterea alarmantă a  numarului de persoane supraponderale, transformarea bazelor sportive în ansambluri rezidenţiale şi lista poate continua.

Deci lista de motive de indignare, discuţie si protest e lungă. Aşa că indignez-vous!!! Fără reţinere. Apoi ne mai putem gandi dacă ceştio ce intelectual băşinos trecut de a treia tinereţe, de prin ICR-ul de la Paris sau de prin te miri ce comisii sau comitete întreţinute din banii mei sau ai tăi ca şi contribuabil au dat sau nu cu subsemnatul pe la Securitate, dacă vecinul sau vecina lor ascultă Europa Liberă, sau colegul de catedră e un filo american sau nu, sau dacă locatarul de la doi are de gând să trecă graniţa la sârbi. Căci mai degrabă m-aş indigna de prezenţa si rolul lor acolo în general, decât de trecutul lor de securist sau activist.


scurtă istorie a unui drum de noapte

Bucureşti Nord – Baia Mare. Trenul de noapte. Accelerat. Clasa a II-a. Opt locuri în compartiment. Deşi am fost la agenţia de voiaj CFR cu vreo trei zile înainte, deoarece în această perioadă cererea a fost foarte mare m-am ales doar cu un bilet pe un scaun la clasa a II-a. Pentru o călătorie de câteva ore ar fi fost ok. Chiar fusesem im urmă cu trei săptămâni până la Miercurea Ciuc şi nu m-am plâns. Dar pentru un drum de aproape 14 ore nu am avut ce face şi m-am înarmat cu răbdare, o doză de toleranţă şi o stare de bună dispoziţie. Bine, oarecum simulată, dar măcar am încercat.

Nu vreau acum să deschid un subiect mare mare, CFR, serviciile oferite versus preţ plătit, achiziţiile şi programul de modernizare, politica de customer care ca să vorbesc aşa în termeni corporatişti dar vrând nevrând indiferent că eşti o persoană educată care utilizează serviciul CFR-ului sau un banal cetăţean gen vecinii mei de compartiment (nişte muncitori dintr-un sat din Maramureş care muncesc undeva pe litoral în construcţii şi care se duceau acasă în această perioadă) nu poţi să nu tragi vreo două sudălmi chiar birjăreşti la adresa CFR-ului şi să nu-ţi aduci aminte de refrenul imnului studenţilor de la facultatea de transporturi: glasul roţilor de tren ne va fute-n cur etern. Un miros infect în tot vagonul. De transpiraţie şi de stătut. Sistemul de încălzire care funcţiona chiar dacă nu era cazul, drept consecinţă se circula cu geamurile deschise. Toaletele jegoase (evident impracticabile după Ploieşti) deşi aici o vină o are şi proasta educaţie a utilizatorilor. Vânzători surdo-muţi cu ghilimelele de rigoare care vând orice, de la batiste de hârtie până la seturi de şurubelniţe, vânzători de Click şi Libertatea, plus covorul de seminţe format pe jos după vreo două trei ore. Ce să mai! O atmosferă de bazar oriental şi iarmaroc autohton. Dar totuşi am bifat şi o parte destul de bună. A fost spectacolul lumii, în regie şi finanţare proprie. Nu ai ocazia în fiecare zi stând în birou să întâlneşti oameni din toate categoriile sociale care se manifestă în toată naturaleţea lor. Şi aşa că am abandonat interviul cu Liiceanu din revista 22 în care deplângea soarta manuscriselor lui Cioran (de parcă nu se ştia de existenţa lor de mai devreme şi de donaţia făcută bibliotecii Astra din Sibiu) destul de ipocrit de altfel, şi am intrat în vorbă cu vecinii de compartiment despre starea naţiunii şi a universului (lor) în general. Plus că până la urmă am adormit. Şi parcă prin vis mai auzeam aşa ca o idee de anunţ Sighişoara, Mediaş, Teiuş, Războieni, Cluj. Iar la trezire colegii din compartiment m-au îmbiat cu bere. La pet. Rămasă de cu seară. Şi evident nu am făcut pe preţiosul. Şi am servit.

Iar Baia Mare m-a întâmpinat cu peisajul jalnic şi dezolant din zona gării. Întotdeauna am spus că gara şi zona adiacentă ei este o carte de vizită pentru orice oraş. Dar mi-a trecut destul de repede văzând Ignişul şi Mogoşa strălucind în soare în toată splendoarea lor.


cel mai bun exemplu al unui capitalism prost aplicat

Acum o săptămână am fost la o tură de rafting pe Valea Jiului. La 8 km de Petroşani. Pe un traseu de vreo 9 km pană la Lainici O aventură pe care o recomand. Vreau să scriu despre Valea Jiului şi ce am văzut acolo. Un peisaj superb. Asta dacă faci abstracţie de aspectul post-industrial al zonei. Ce s-a întâmplat cu industria minieră din România se ştie. Exploatările miniere au fost în mare parte închise, micile oraşe gen Petrila, Lupeni, Uricani au intrat într-un colaps din care nu le văd ieşind. Nerentabilitatea minelor a fost hotărâtă cu sloganuri de genul: scoatem un leu din subteran dar băgăm patru. În loc să retehnologizeze exploatarea şi să se investească în noi metode moderne de preparere a minereului s-a preferat alternativa celebrelor ordonanţe şi aruncarea populaţiei din zonă într-un joc defavorabil lor. Mult mediatizata atragere a investiţiilor în zonă prin declararea acesteia ca fiind defavorizată a rămas la nivelul de fâs. Agroturismul e în stadiu incipient. Câteva pensiuni şi cam atât.

Intervine şi aspectul protejării zonei din punct de vedere ecologic. Poate asta e singura chestie bună dacă e să ne gândim şi la ceva pozitv. Dar şi conservarea minelor s-a făcut prin firmele prietene a celor ce ne conduc, zic localnicii. Dar revenind. Ok. S-a încheiat cu industria minieră în Vale. Dar ce le oferim oamenilor? Locuri de muncă? Nu. Posibilităţi de reprofilare? Nu. Facem o super zonă turistică? Nu. De fapt pe hârtie cică toate acestea sunt făcute. Plus că oamenii în general sunt reticenţi când vine vorba de mineri. Cine din Bucureşti nu-şi aduce aminte de actele de violenţă din iunie 90? Şi nu numai. Dar nimeni nu se gândeşte că acei oameni au fost doar masă de manevră. Bine să nu se creadă că asta e o scuză. E condamnabil ceea ce s-a întâmplat. Dar pentru asta nu trebuie asociată populaţia unei întregi zone cu actele unor vandali.

Ceea ce se întâmplă în Vale şi ce s-a întâmplat e un exemplu al capitalismului prost aplicat. Ar trebui dat ca şi lecţie în manualele de economie. Iar în Petroşani pe lângă blocurile deprimante şi fostele vestigii al unui trecut glorios dar destul de recent apus mai poţi să vezi cele câteva biserici ale unor diferite culte, ortodoxă, catolică sau protestantă semn al unei bune convieţuiri între naţiile fostului Imperiu Austro-Ungar, teatrul I.D. Sîrbu în clădirea fostului cazino al funcţionarilor minei şi dealurile şi munţii din jur găuriţi ca un şvaiţer din desenele animate. De mii de  galerii.

Dar mie atât de mult mi-a plăcut zona încât ajuns în Bucureşti chiar mi-am propus să mai revin.


momente fără glorie

O temă destul de mult discutată în ultima vreme în elita intelectualităţii româneşti este care a fost mai anticomunist decât celălalt! Se scriu eseuri, rapoarte prezidenţiale, se ţin întâlniri la Ateneu, apar apoi polemici în presă, cei de la Observatorul Cultural abia aşteaptă să se ia la trântă cu cei de la Revista 22 sau Dilema Veche, patroni de trust cu un trecut destul de dubios ca şi afacerişti atacă filosofi care la rândul lor au avut parte de burse în străinătate şi cărora li s-au aprobat susţinerea lucrării de doctorat în timp ce unora nu le era asigurat nici măcar accesul la studiile universitare în regim seral. În fine. Un adevărat bordel.

Gândindu-mă la toate acestea mi-am adus aminte de un moment de acum zece ani care m-a marcat pentru destul de multă vreme. Eram student şi mergeam de la Cluj către Baia Mare. În compartimentul de tren, studenţi şi o familie în vârstă de undeva din sudul ţării. Mergeau din câte am înţeles la Sângeorz-Băi, la tratament cu un bilet pentru pensionari. Evident că aveam diverse preocupări, tipic studenţeşti, mă uitam după fete sau pe geam, mai ascultam muzică, nimicuri de genul ăsta care să-ţi facă mult mai uşoară călătoria. Opreşte trenul la Gherla. Din gara Gherla, sau din orice altă parte a oraşului cea mai impunătoare clădire este puşcăria. Şi brusc domnul în vârstă începe să plângă. Ca un copil. În hohote. Ne-am speriat toţi cei din compartiment. L-am întrebat dacă e bine. S-a liniştit şi a început să ne spună care e treaba. Era student la Timişoara, la Politehnică, în 1956 când au început mişcările studenţeşti. Şi a participat la ele. A fost arestat. Şi condamnat. A făcut puşcărie. La Gherla. Ne-a spus că de la ieşirea din puşcărie nu a mai fost prin această parte a ţării. Şi faptul că după atâţia ani a revăzut-o l-a mişcat. Erau ani din tinereţea lui. Trenul a ajuns la Dej. Pentru destinaţia Sângeorz-Băi trebuia schimbată garnitura. A mai apucat să ne spună că după ieşirea din puşcărie nu a mai fost primit la facultate decât foarte târziu. Şi până atunci a fost muncitor necalificat prin şantierele patriei.

Nu am reţinut nici cum îl cheamă, nici nu ştiu dacă mai trăieşte, dar pentru mine acel om a rămas un erou. Un ilustru necunoscut. Care nu a făcut rezistenţă prin cultură în cafenele şi care nici nu a beneficiat de burse von Humboldt în anii 80. Ca să pozeze acum în victimă şi disident al fostului regim. Dar care a fost la puşcărie şi şi-a pierdut ani buni din tinereţe pentru o cauză. Şi pentru care, anii ce au urmat detenţiei nu au fost prea uşori.


bun de tipar, azi Tony Judt

Reflecţii asupra unui secol XX uitat. Reevaluări, Tony Judt. Ed. Polirom, 2011

Un amic mi-a spus: „Dacă nu eşti politolog sau istoric nu vei înţelege nimic din această carte!”. Poate acum zece ani i-aş fi dat dreptate. Cartea lui Judt se citeşte cu pixul şi caietul de notiţe în mână. Şi tot acum zece ani după fiecare capitol ar fi trebuit să fac un drum la bibliotecă pentru a săpa după mai multe detalii despre evenimentele şi personajele care sunt prezentate. Noroc cu sursele din cyberspace.

E destul de greu să diseci un secol XX în 368 de pagini şi în acelaşi timp să ai şi o doză de credibilitate. Dar Judt m-a convins că are o părere pertinentă şi în acelaşi timp  încearcă şi o bună argumentare. Asta nu înseamnă că i-am dat dreptate în totalitate (sunt anumite chestiuni, mai ales cele legate de politica externa a SUA unde mai trebuie să mă documentez). Dar pur şi simplu nu m-am putut dezlipi de cartea lui. Iar transparenţa prin care face trimiteri la alte eseuri sau alte păreri, biografii sau articole din diverse publicaţii te invită la un studiu mult mai amănunţit şi evident îţi lasă posibilitatea de a decide de unul singur de partea cui e adevărul.

Subiectele dezbătute sunt cele mai variate, de la poziţia şi influenţa diverşilor intelectuali de seamă ai epocii (un superb capitol dedicat lui Albert Camus, cel mai bun om din Franţa), la rolul sau amestecul Vaticanului în problemele postbelice (mai ales din fostul bloc comunist), o altfel de istorie a Belgiei, o analiză a politicii duse până acum de statul Israel, un mic capitol alocat României şi până la Războiul din Vietnam sau probelmele actuale ale societăţii de consum. Un mare zece pentru capitolul de încheiere: Renaşterea problemei sociale.


protestul ca şi moft

Angajaţii multinaţionalei la care lucrez au sindicat. Evident am fost printre cei mai entuziaşti la aflarea veştii. Nu ştiu câte multinaţionale mai au aşa ceva. Existenţa lui şi-a demonstrat utilitatea destul de repede. Un nou contract colectiv de muncă, negociat la sânge, mai multe drepturi pentru angajaţi, nivelul protecţiei  angajaţilor a crescut, conducerea companiei a devenit mai transparentă în tot ceea ce înseamnă decizii (restructurări, închideri de divizii de cercetare, outsourcing) iar angajatul intrat în conflict cu angajatorul are parte de asistenţă juridică gratuit. De la începutul funcţionării lui am observat un protest constructiv, inteligent, fără populisme şi lozinci de trei lei. Majoritatea celor din sindicat sunt absolvenţi de studii superioare, vorbitori de limbi străine şi bine pregătiţi în arta negocierilor.

Un altfel de protest am văzut azi. Tocmai ce vin de la mitingul din faţa Parlamentului organizat de către confederaţiile sindicale. M-am învârtit vreo jumătate de oră pe acolo. Ca să observ ce se întâmplă. Am văzut toate categoriile sociale de oameni. Unii ştiau pentru ce se află acolo în timp ce alţii erau pur şi simplu doar masă de manevră. Am văzut medici, profesori, funcţionari de prin diverse instituţii, muncitori, angajaţi de la salubritate, pensionari sau gură cască. Unii trăiau cauza alţii doar urmau spiritul de turmă. Lozincile erau destul de populiste. Nimic mai mult. Evident că guvernul nu o să cadă azi. Şi mai evident este faptul că noul cod al muncii va intra  în vigoare cât de curând. Cu sau fără mitingul organizat de sindicate. Dar totuşi susţin în continuare că dezbaterea publică era mai mult decât binevenită.

Ca şi o paranteză, despre mişcarea sindicală din România nu sunt multe vorbe de spus. Nimic comparabil cu Solidaritatea din Polonia până în 89. Perioada post 89 este bine prezentată în acest articol din revista 22. Altceva notabil nu prea avem. Glorios sau de renume. Inclusiv grevele de la Lupeni din 1929 şi de la Atelierele Griviţa din 1933 în timpul mareul crah financiar au fost folosite de către PCR ca un mare material de propagandă. Iar rolul sindicatelor a fost practic minimizat. (evident sunt puţini cei care sunt interesaţi de subiect şi de prezentarea reală a a celor întâmplate şi a rolului jucat de către Sindicatul Independent de la Lupeni şi de către Sindicatul CFR de la Atelierele Griviţa).

Dar revenind, totuşi e bine că e liber la protest. Indiferent de calitatea lui. Semn că democraţia mai funcţionează. Pe moşia lui Zeus.


nimicnicie duminicală

Dintotdeauna cineva în mine, din toate puterile, a încercat să nu fie nimeni”. Albert Camus, Carnete, Caietul al VII-lea, martie 1951-iulie 1954, Ed. Rao, 2002

 

Interpretabil. De fapt nici nu ştiu ce a vrut să spună maestrul. Şi ce-l măcina în acel moment al vieţii lui.

Din când în când îmi doresc să devin un nimeni. De fapt sunt un nimeni. Şi îmi doresc să devin un şi mai mare nimeni. Pierdut în marea masă de oameni care în fiecare dimineaţă se îndreaptă către blocurile din oţel şi sticlă din nordul Bucureştiului pentru a presta opt, nouă, zece ore în vreo mare multinaţională. Cu gândul la o avansare, la o apreciere, la o mărire de salariu sau cu teama de a nu fi printre cei care vor fi concediaţi în primul val de restructurări în urma măsurilor de cost reduction luate de către societate. De fapt aceşti oameni sunt şi ei nişte nimeni. Dar care au un id pe un card electronic de acces în clădire, un id de acces la intranet prin care sunt diferenţiaţi de un alt nimeni de la computerul vecin sau de un alt nimeni de la computerul din ţara vecină, sau din Turcia, sau Benin sau pe unde mai are compania vreun birou. Şi aşa cum sunt şi eu un nimeni ca şi ei, îmi doresc să devin un şi mai mare nimeni. Să am zile în care să nu mă intereseze mărirea de salariu, avansarea sau să nu mă urmărescă grija de a fi concediat. Un nimeni fără id de acces în clădire şi fără un id de acces la intranet. Adică pur şi simplu un cineva.