Category Archives: diverse

despre un Cluj regăsit şi un pic de TIFF

Au trecut mulţi ani de când nu am mai stat în Cluj mai mult de o jumătate de zi, o seară sau o oră pentru un meci, o petrecere, o cafea sau te miri ce trebuşoară. Reţineri de mers la Cluj am tot avut în acest timp, nici eu nu prea înţelegeam de ce, mai ales că am trăit cinci ani în acest oraş.

Ocazia unui week-end prelungit la Cluj a apărut cu ocazia TIFF. Şi o invitaţie venită din partea unor prieteni bucureşteni dar tot cu background de Cluj.

Proaspăt coborât din tren sâmbătă la şase dimineaţa şi mergând agale pe strada Horea, oraşul la prima vedere mi s-a părut foarte provincial. O singură tresărire am avut trecând pe lângă Litere, amintindu-mi de zilele în care aşteptam să iasă de la cursuri o iubită, fumând cu emoţie vreo două trei ţigări.

Dar încet încet Clujul a început să îşi arate o altă faţă şi m-a lăsat să îl redescopăr centimetru cu centimetru. Locuri prin care m-au purtat paşii cu mulţi ani în urmă, străzi batute în drumul către un examen, crâşme, bănci pe care stăteam la soare cu vreo iubită sau aşa aiurea, Haşdeu, inscripţiile cu “U” de pe pereţi şi eternul cor al ciorilor de pe Clinicilor.

Clujul de azi aduce foarte bine cu orice oraş din Europa Centrală, cocheţel, clădiri restaurate, străzi pietonale, terase drăguţe unde chelnerii sunt extrem de amabili şi preţurile de un real bun simţ, evenimente culturale, studenţi şi poate cel mai important semn al unui multiculturalism plăcuţa bilingvă de la intrarea în BCU.

Despre TIFF doar două cuvinte. De fapt nişte recomandări. Musai de văzut dacă aveţi pe unde: El Año del Tigre (Chile), Café de flore (Franța, Canada) – un pic comercial pe alocuri, dar mie mi-au dat lacrimile ca unui prost pe final şi Shinboru (Japonia).


proletarul modern

“prin proletariat se înţelege, clasa muncitorilor salariaţi moderni care, neposedând mijloace de producţie, sunt constrânşi să-şi vândă forţa de muncă pentru a trăi.” Engels

Alarma sună dimineaţă de dimineaţă. Ca şi un roboţel îţi deschizi ochii, dai drumul la aragaz, pui de o cafea, mănânci ceva, te speli, te îmbraci şi apoi te urci într-o maşină aglomerată sau o garnitură de metrou plină până la refuz, care se îndreaptă preferabil către partea de nord a Bucureştiului. Ajuns într-unul din blocurile de 15 etaje, te aşezi frumos la locul tau, dai drumul la un computer, răspunzi la emailuri, te conectezi la conferinţe, la prânz musai să mănânci împreună cu cei din bureau la o cantină împinge tava, apoi ţuşti iar în bureau, mailuri, conferinţe iar mailuri, poate eventual mai primeşti un set de bancuri sau glume circulate şi prin alte servere de companie şi scăpate de ochiul vigilent al vreunui sistem informatic. Iar seara eventual (dacă eşti un norocos) scapi la ora şase. Asta de luni până vineri. Ca să nu uit, dacă ai blackberry de companie s-ar putea sa primeşti emailuri şi în uichend. Dar revenind la seară. Ieşit pe poarta blocului de sticlă cu multe etaje nu prea ai idee încotro să o apuci. Timp pentru tine nu prea ai. Ai vrea să rezolvi multe, ai în acelaşi timp şi prieteni pe care-i vezi din ce în ce mai rar, eşti frant şi în general senzaţia este aceea de lipsă de formă şi de oboseală.

Am zis ceva nou până aici? Nuuu. Astea se ştiu. Le trăiesc mulţi alţii ca şi mine, probabil mai toţi cei pe care-i întâlnesc în tramvaiul 41 dimineaţa. Ca să nu vorbesc de cei care au ajuns deja la o suficienţă materială şi vin către balaurii de sticlă şi cu multe etaje într-o maşină. Preferabil şi de obicei în rate. În rate cum de altfel este şi casa mea şi a celor pe care-i întâlnesc în tramvaiul 41.

Am zis ceva nou cu asta? Nuuuu. Şi astea sunt lucruri deja prea bine ştiute. Vreau să ajung la altceva. Mulţi dintre noi ne-am dorit asta. Eu unul recunosc că priveam cu o oarecare invidie la cei pe care-i ştiam eu abslovenţi de facultate aşa pe la sfârşit de ani 90, şi care erau angajaţi ca şi softişti pe la vreo firmă de programare şi plătiţi cu 150 sau 200 de dolari pe lună. Un salariu mai mult decât decent pentru acele vremuri. Tot de asemenea recunosc că îmi doream destul de mult un asemenea job pentru a avea banii necesari pentru primul computer, pentru cărţile pe care puteam să mi le cumpăr doar de la anticariat până atunci,  pentru excursii în străinătate şi multe multe alte chestii pe care consumatorul nedescoperit din mine (dar oarecum destul de limitat) şi le dorea.

 Încet încet am început să am acces şi la aşa ceva. Preţul plătit este cel din primul paragraf. Ce poţi să faci? Să renunţi? Nu cred. Eşti dependent de ratele la bancă, de banii pe care-i câştigi ca să mergi în week-end la mare, de banii de care ai nevoie ca să ieşi în oraş, să-ţi cumperi cărţi, haine la modă, gadgeturi şi în general să îti duci viaţa la standardul care a devenit deja obişnuinţă. Dar în acelaşi timp ai renunţa. Dar nu poţi din cauza a ceea ce am menţionat trei rânduri mai sus. Şi atunci care este soluţia? Că eu am ceva vreme de când mă tot gândesc la asta.


scurtă istorie a unui drum de noapte

Bucureşti Nord – Baia Mare. Trenul de noapte. Accelerat. Clasa a II-a. Opt locuri în compartiment. Deşi am fost la agenţia de voiaj CFR cu vreo trei zile înainte, deoarece în această perioadă cererea a fost foarte mare m-am ales doar cu un bilet pe un scaun la clasa a II-a. Pentru o călătorie de câteva ore ar fi fost ok. Chiar fusesem im urmă cu trei săptămâni până la Miercurea Ciuc şi nu m-am plâns. Dar pentru un drum de aproape 14 ore nu am avut ce face şi m-am înarmat cu răbdare, o doză de toleranţă şi o stare de bună dispoziţie. Bine, oarecum simulată, dar măcar am încercat.

Nu vreau acum să deschid un subiect mare mare, CFR, serviciile oferite versus preţ plătit, achiziţiile şi programul de modernizare, politica de customer care ca să vorbesc aşa în termeni corporatişti dar vrând nevrând indiferent că eşti o persoană educată care utilizează serviciul CFR-ului sau un banal cetăţean gen vecinii mei de compartiment (nişte muncitori dintr-un sat din Maramureş care muncesc undeva pe litoral în construcţii şi care se duceau acasă în această perioadă) nu poţi să nu tragi vreo două sudălmi chiar birjăreşti la adresa CFR-ului şi să nu-ţi aduci aminte de refrenul imnului studenţilor de la facultatea de transporturi: glasul roţilor de tren ne va fute-n cur etern. Un miros infect în tot vagonul. De transpiraţie şi de stătut. Sistemul de încălzire care funcţiona chiar dacă nu era cazul, drept consecinţă se circula cu geamurile deschise. Toaletele jegoase (evident impracticabile după Ploieşti) deşi aici o vină o are şi proasta educaţie a utilizatorilor. Vânzători surdo-muţi cu ghilimelele de rigoare care vând orice, de la batiste de hârtie până la seturi de şurubelniţe, vânzători de Click şi Libertatea, plus covorul de seminţe format pe jos după vreo două trei ore. Ce să mai! O atmosferă de bazar oriental şi iarmaroc autohton. Dar totuşi am bifat şi o parte destul de bună. A fost spectacolul lumii, în regie şi finanţare proprie. Nu ai ocazia în fiecare zi stând în birou să întâlneşti oameni din toate categoriile sociale care se manifestă în toată naturaleţea lor. Şi aşa că am abandonat interviul cu Liiceanu din revista 22 în care deplângea soarta manuscriselor lui Cioran (de parcă nu se ştia de existenţa lor de mai devreme şi de donaţia făcută bibliotecii Astra din Sibiu) destul de ipocrit de altfel, şi am intrat în vorbă cu vecinii de compartiment despre starea naţiunii şi a universului (lor) în general. Plus că până la urmă am adormit. Şi parcă prin vis mai auzeam aşa ca o idee de anunţ Sighişoara, Mediaş, Teiuş, Războieni, Cluj. Iar la trezire colegii din compartiment m-au îmbiat cu bere. La pet. Rămasă de cu seară. Şi evident nu am făcut pe preţiosul. Şi am servit.

Iar Baia Mare m-a întâmpinat cu peisajul jalnic şi dezolant din zona gării. Întotdeauna am spus că gara şi zona adiacentă ei este o carte de vizită pentru orice oraş. Dar mi-a trecut destul de repede văzând Ignişul şi Mogoşa strălucind în soare în toată splendoarea lor.


cel mai bun exemplu al unui capitalism prost aplicat

Acum o săptămână am fost la o tură de rafting pe Valea Jiului. La 8 km de Petroşani. Pe un traseu de vreo 9 km pană la Lainici O aventură pe care o recomand. Vreau să scriu despre Valea Jiului şi ce am văzut acolo. Un peisaj superb. Asta dacă faci abstracţie de aspectul post-industrial al zonei. Ce s-a întâmplat cu industria minieră din România se ştie. Exploatările miniere au fost în mare parte închise, micile oraşe gen Petrila, Lupeni, Uricani au intrat într-un colaps din care nu le văd ieşind. Nerentabilitatea minelor a fost hotărâtă cu sloganuri de genul: scoatem un leu din subteran dar băgăm patru. În loc să retehnologizeze exploatarea şi să se investească în noi metode moderne de preparere a minereului s-a preferat alternativa celebrelor ordonanţe şi aruncarea populaţiei din zonă într-un joc defavorabil lor. Mult mediatizata atragere a investiţiilor în zonă prin declararea acesteia ca fiind defavorizată a rămas la nivelul de fâs. Agroturismul e în stadiu incipient. Câteva pensiuni şi cam atât.

Intervine şi aspectul protejării zonei din punct de vedere ecologic. Poate asta e singura chestie bună dacă e să ne gândim şi la ceva pozitv. Dar şi conservarea minelor s-a făcut prin firmele prietene a celor ce ne conduc, zic localnicii. Dar revenind. Ok. S-a încheiat cu industria minieră în Vale. Dar ce le oferim oamenilor? Locuri de muncă? Nu. Posibilităţi de reprofilare? Nu. Facem o super zonă turistică? Nu. De fapt pe hârtie cică toate acestea sunt făcute. Plus că oamenii în general sunt reticenţi când vine vorba de mineri. Cine din Bucureşti nu-şi aduce aminte de actele de violenţă din iunie 90? Şi nu numai. Dar nimeni nu se gândeşte că acei oameni au fost doar masă de manevră. Bine să nu se creadă că asta e o scuză. E condamnabil ceea ce s-a întâmplat. Dar pentru asta nu trebuie asociată populaţia unei întregi zone cu actele unor vandali.

Ceea ce se întâmplă în Vale şi ce s-a întâmplat e un exemplu al capitalismului prost aplicat. Ar trebui dat ca şi lecţie în manualele de economie. Iar în Petroşani pe lângă blocurile deprimante şi fostele vestigii al unui trecut glorios dar destul de recent apus mai poţi să vezi cele câteva biserici ale unor diferite culte, ortodoxă, catolică sau protestantă semn al unei bune convieţuiri între naţiile fostului Imperiu Austro-Ungar, teatrul I.D. Sîrbu în clădirea fostului cazino al funcţionarilor minei şi dealurile şi munţii din jur găuriţi ca un şvaiţer din desenele animate. De mii de  galerii.

Dar mie atât de mult mi-a plăcut zona încât ajuns în Bucureşti chiar mi-am propus să mai revin.


bun de tipar, azi Tony Judt

Reflecţii asupra unui secol XX uitat. Reevaluări, Tony Judt. Ed. Polirom, 2011

Un amic mi-a spus: „Dacă nu eşti politolog sau istoric nu vei înţelege nimic din această carte!”. Poate acum zece ani i-aş fi dat dreptate. Cartea lui Judt se citeşte cu pixul şi caietul de notiţe în mână. Şi tot acum zece ani după fiecare capitol ar fi trebuit să fac un drum la bibliotecă pentru a săpa după mai multe detalii despre evenimentele şi personajele care sunt prezentate. Noroc cu sursele din cyberspace.

E destul de greu să diseci un secol XX în 368 de pagini şi în acelaşi timp să ai şi o doză de credibilitate. Dar Judt m-a convins că are o părere pertinentă şi în acelaşi timp  încearcă şi o bună argumentare. Asta nu înseamnă că i-am dat dreptate în totalitate (sunt anumite chestiuni, mai ales cele legate de politica externa a SUA unde mai trebuie să mă documentez). Dar pur şi simplu nu m-am putut dezlipi de cartea lui. Iar transparenţa prin care face trimiteri la alte eseuri sau alte păreri, biografii sau articole din diverse publicaţii te invită la un studiu mult mai amănunţit şi evident îţi lasă posibilitatea de a decide de unul singur de partea cui e adevărul.

Subiectele dezbătute sunt cele mai variate, de la poziţia şi influenţa diverşilor intelectuali de seamă ai epocii (un superb capitol dedicat lui Albert Camus, cel mai bun om din Franţa), la rolul sau amestecul Vaticanului în problemele postbelice (mai ales din fostul bloc comunist), o altfel de istorie a Belgiei, o analiză a politicii duse până acum de statul Israel, un mic capitol alocat României şi până la Războiul din Vietnam sau probelmele actuale ale societăţii de consum. Un mare zece pentru capitolul de încheiere: Renaşterea problemei sociale.


din cyberspace

Redau mai jos o discuţie pe mess cu un bun prieten de la Cluj (unguraş, programator in Java, workaholic şi indiferent la tot ceea ce se întâmplă în politică) în continuare numit Atilla pentru confidenţialitate, pe tema politicii UDMR (adaptat şi transcris cu diacritice pentru o mai bună lectură şi cursivitate).

[me] serus unguraşule, da ce faci?

[atilla] szia ember bucureştean, da bine p-acasă, un leu cinstit. pun un vista la un vecin.

[me] da tu mai ai răbdare să faci din astea după opt ore de serviciu?

[atilla] no! rapid, spune ce vrei?

[me] ce zici de asta? (si i-am dat vreo cinci linkuri cu declaraţii de prin presă a liderilor UDMR, a opoziţiei, comentarii pro şi contra, editoriale, dialoguri cu diverşi analişti politici)

Urmează o pauză de cinci minute

[atilla] du-te-n korhaz*!! bine că aştept să iasă nevasta din cameră, că am crezut că-mi dai ceva linkuri porno şi tu îmi dai din astea???

[me] nici măcar nu eşti curios? ce fel de ungur eşti tu?

[atilla] n-am fo la vot în veci. auzi ce drivere ai prin kiturile tale?

[me] vorbesc serios. chiar nu eşti curios de politică?

[atilla] nu mă, nu am fo la vot în veci. de câte ori să-ţi tăt spun. ai drivere? ce fel?

[me] n-am aşa ceva. auzi, dar apu** tău ce zice?

[atilla] poate pă ăla cred că-l intere! dar n-am mai fo acasă de la Crăciun.

[me] bine mă… te las, am vrut şi eu să văd ce zice un ungur despre asta, şi mă gândeam la tine, că tu nu te superi la faze din astea cu români şi unguri, dar observ că nici măcar nu eşti curios….

[atilla] no, hai că mintenaş bate vecinu la uşa. szia!

[me] serus. spor.

 *korhaz-spital

**apu-tată

Concluzia redacţiei este că am găsit şi un ungur care nici măcar nu ştie cine e noul preşedinte UDMR şi nici măcar nu este curios dacă rămâne UDMR-ul în alianţă cu Băsescu sau nu. Păi e frumos aşa?  Nici măcar nu suntem curioşi. Dar probabil că e frumos.


free Hala Matache! sau ce va mai rămâne din ea…

Am profitat de o zi de concediu de la jobul meu corporatist şi am dat o tură prin zona Buzeşti, Hala Matache. Să mai văd zona până nu va fi rasă pentru a se construi mult lăudata lucrare modernă care va strabate jumătate de Bucureşti. Şi tot de această ocazie am profitat pentru a duce la o tocilărie cele două cuţite pe care le am în casă şi care nu mai tăiau absolut deloc.

Demolările au început în zonă, Hala Matache este închisă, maşinării şi excavatoare demolează clădiri vechi. Într-un cuvânt ţi se rupe sufletul. Cârcotaşii vor spune că aşa se va curăţa zona de ţigani şi de păducheala care e absolut vizibilă. Dar, un mare dar, se putea evacua zona şi banii alocaţi pentru aceste demolări să fie folosiţi pentru renovarea faţadelor, igienizarea zonei şi instalarea unor sisteme de supraveghere pentru a spori siguranţa (un bun exemplu este ceea ce au făcut vecinii unguri în Budapesta cu districtul 8, Józsefváros). Dar lăsând toate acestea la o parte, probabil că ne vom trezi cu o arhitectură şi nişte amenajări de prost gust (nu mare mi-ar fi mirarea să văd ceva din categoria kitschurilor din parcul Văcăreşti). Şi exemplele pot continua.

Nu a trebuit să caut mult până am găsit o tocilărie. Un loc în care parcă m-am întors în timp şi unde un nenic cu basc în cap şi un halat albastru îşi aştepta ultimii muşterii. Nu avea nici un fel de viziune despre ceea ce ar putea să-i ofere viitorul în zonă. Oricum nici aşa nu face mai mult de 50 de lei pe zi. Cine să-şi mai ascută cuţitele sau foarfecele din casa? E mai ieftin să le cumperi de noi. Ieşind din acest atelier, nu a trebuit să compilez mult ca să-mi dau seama că toate aceste mici ateliere sau magazine din zonă vor dispărea. Croitorie, bobinaje electrice, tinichigerie, frizerie, băcănie, apicola, măcelărie, tâmplărie sau mercerie. Să nu se înţeleagă că nu sunt adeptul progresului dar dispărând aceste mici meserii şi ateliere vom ajunge o turmă de mallari (a se citi molari, adică persoane care frecventează doar mall-urile) amatori de all inclusive şi clădiri din oţel şi beton.

Iar ca să fie incursiunea şi mai completă, la întoarcerea către casă am intrat pe la Haig Keşkerian, un armean de peste 80 de ani care are un mic chioşc de cafea pe strada Grigore Manolescu (paralelă cu Banu Manta). Şi acest personaj pare din altă epocă. În chioşcul lui de tablă şi instalaţia lui de măcinat cafea. Îl recomand. Iese cea mai buna cafea la ibric.

 p.s long live Cristian Ghe. Sau cum un amic de al meu a avut parte de un scenariu tip Moartea domnului Lăzărescu. Dar el este viu. Spre fericirea noastră. Linkul aici. Este nevoie de răbdare, dar merită citit.