Monthly Archives: August 2011

proletarul modern

“prin proletariat se înţelege, clasa muncitorilor salariaţi moderni care, neposedând mijloace de producţie, sunt constrânşi să-şi vândă forţa de muncă pentru a trăi.” Engels

Alarma sună dimineaţă de dimineaţă. Ca şi un roboţel îţi deschizi ochii, dai drumul la aragaz, pui de o cafea, mănânci ceva, te speli, te îmbraci şi apoi te urci într-o maşină aglomerată sau o garnitură de metrou plină până la refuz, care se îndreaptă preferabil către partea de nord a Bucureştiului. Ajuns într-unul din blocurile de 15 etaje, te aşezi frumos la locul tau, dai drumul la un computer, răspunzi la emailuri, te conectezi la conferinţe, la prânz musai să mănânci împreună cu cei din bureau la o cantină împinge tava, apoi ţuşti iar în bureau, mailuri, conferinţe iar mailuri, poate eventual mai primeşti un set de bancuri sau glume circulate şi prin alte servere de companie şi scăpate de ochiul vigilent al vreunui sistem informatic. Iar seara eventual (dacă eşti un norocos) scapi la ora şase. Asta de luni până vineri. Ca să nu uit, dacă ai blackberry de companie s-ar putea sa primeşti emailuri şi în uichend. Dar revenind la seară. Ieşit pe poarta blocului de sticlă cu multe etaje nu prea ai idee încotro să o apuci. Timp pentru tine nu prea ai. Ai vrea să rezolvi multe, ai în acelaşi timp şi prieteni pe care-i vezi din ce în ce mai rar, eşti frant şi în general senzaţia este aceea de lipsă de formă şi de oboseală.

Am zis ceva nou până aici? Nuuu. Astea se ştiu. Le trăiesc mulţi alţii ca şi mine, probabil mai toţi cei pe care-i întâlnesc în tramvaiul 41 dimineaţa. Ca să nu vorbesc de cei care au ajuns deja la o suficienţă materială şi vin către balaurii de sticlă şi cu multe etaje într-o maşină. Preferabil şi de obicei în rate. În rate cum de altfel este şi casa mea şi a celor pe care-i întâlnesc în tramvaiul 41.

Am zis ceva nou cu asta? Nuuuu. Şi astea sunt lucruri deja prea bine ştiute. Vreau să ajung la altceva. Mulţi dintre noi ne-am dorit asta. Eu unul recunosc că priveam cu o oarecare invidie la cei pe care-i ştiam eu abslovenţi de facultate aşa pe la sfârşit de ani 90, şi care erau angajaţi ca şi softişti pe la vreo firmă de programare şi plătiţi cu 150 sau 200 de dolari pe lună. Un salariu mai mult decât decent pentru acele vremuri. Tot de asemenea recunosc că îmi doream destul de mult un asemenea job pentru a avea banii necesari pentru primul computer, pentru cărţile pe care puteam să mi le cumpăr doar de la anticariat până atunci,  pentru excursii în străinătate şi multe multe alte chestii pe care consumatorul nedescoperit din mine (dar oarecum destul de limitat) şi le dorea.

 Încet încet am început să am acces şi la aşa ceva. Preţul plătit este cel din primul paragraf. Ce poţi să faci? Să renunţi? Nu cred. Eşti dependent de ratele la bancă, de banii pe care-i câştigi ca să mergi în week-end la mare, de banii de care ai nevoie ca să ieşi în oraş, să-ţi cumperi cărţi, haine la modă, gadgeturi şi în general să îti duci viaţa la standardul care a devenit deja obişnuinţă. Dar în acelaşi timp ai renunţa. Dar nu poţi din cauza a ceea ce am menţionat trei rânduri mai sus. Şi atunci care este soluţia? Că eu am ceva vreme de când mă tot gândesc la asta.