Monthly Archives: April 2011

scurtă istorie a unui drum de noapte

Bucureşti Nord – Baia Mare. Trenul de noapte. Accelerat. Clasa a II-a. Opt locuri în compartiment. Deşi am fost la agenţia de voiaj CFR cu vreo trei zile înainte, deoarece în această perioadă cererea a fost foarte mare m-am ales doar cu un bilet pe un scaun la clasa a II-a. Pentru o călătorie de câteva ore ar fi fost ok. Chiar fusesem im urmă cu trei săptămâni până la Miercurea Ciuc şi nu m-am plâns. Dar pentru un drum de aproape 14 ore nu am avut ce face şi m-am înarmat cu răbdare, o doză de toleranţă şi o stare de bună dispoziţie. Bine, oarecum simulată, dar măcar am încercat.

Nu vreau acum să deschid un subiect mare mare, CFR, serviciile oferite versus preţ plătit, achiziţiile şi programul de modernizare, politica de customer care ca să vorbesc aşa în termeni corporatişti dar vrând nevrând indiferent că eşti o persoană educată care utilizează serviciul CFR-ului sau un banal cetăţean gen vecinii mei de compartiment (nişte muncitori dintr-un sat din Maramureş care muncesc undeva pe litoral în construcţii şi care se duceau acasă în această perioadă) nu poţi să nu tragi vreo două sudălmi chiar birjăreşti la adresa CFR-ului şi să nu-ţi aduci aminte de refrenul imnului studenţilor de la facultatea de transporturi: glasul roţilor de tren ne va fute-n cur etern. Un miros infect în tot vagonul. De transpiraţie şi de stătut. Sistemul de încălzire care funcţiona chiar dacă nu era cazul, drept consecinţă se circula cu geamurile deschise. Toaletele jegoase (evident impracticabile după Ploieşti) deşi aici o vină o are şi proasta educaţie a utilizatorilor. Vânzători surdo-muţi cu ghilimelele de rigoare care vând orice, de la batiste de hârtie până la seturi de şurubelniţe, vânzători de Click şi Libertatea, plus covorul de seminţe format pe jos după vreo două trei ore. Ce să mai! O atmosferă de bazar oriental şi iarmaroc autohton. Dar totuşi am bifat şi o parte destul de bună. A fost spectacolul lumii, în regie şi finanţare proprie. Nu ai ocazia în fiecare zi stând în birou să întâlneşti oameni din toate categoriile sociale care se manifestă în toată naturaleţea lor. Şi aşa că am abandonat interviul cu Liiceanu din revista 22 în care deplângea soarta manuscriselor lui Cioran (de parcă nu se ştia de existenţa lor de mai devreme şi de donaţia făcută bibliotecii Astra din Sibiu) destul de ipocrit de altfel, şi am intrat în vorbă cu vecinii de compartiment despre starea naţiunii şi a universului (lor) în general. Plus că până la urmă am adormit. Şi parcă prin vis mai auzeam aşa ca o idee de anunţ Sighişoara, Mediaş, Teiuş, Războieni, Cluj. Iar la trezire colegii din compartiment m-au îmbiat cu bere. La pet. Rămasă de cu seară. Şi evident nu am făcut pe preţiosul. Şi am servit.

Iar Baia Mare m-a întâmpinat cu peisajul jalnic şi dezolant din zona gării. Întotdeauna am spus că gara şi zona adiacentă ei este o carte de vizită pentru orice oraş. Dar mi-a trecut destul de repede văzând Ignişul şi Mogoşa strălucind în soare în toată splendoarea lor.


cel mai bun exemplu al unui capitalism prost aplicat

Acum o săptămână am fost la o tură de rafting pe Valea Jiului. La 8 km de Petroşani. Pe un traseu de vreo 9 km pană la Lainici O aventură pe care o recomand. Vreau să scriu despre Valea Jiului şi ce am văzut acolo. Un peisaj superb. Asta dacă faci abstracţie de aspectul post-industrial al zonei. Ce s-a întâmplat cu industria minieră din România se ştie. Exploatările miniere au fost în mare parte închise, micile oraşe gen Petrila, Lupeni, Uricani au intrat într-un colaps din care nu le văd ieşind. Nerentabilitatea minelor a fost hotărâtă cu sloganuri de genul: scoatem un leu din subteran dar băgăm patru. În loc să retehnologizeze exploatarea şi să se investească în noi metode moderne de preparere a minereului s-a preferat alternativa celebrelor ordonanţe şi aruncarea populaţiei din zonă într-un joc defavorabil lor. Mult mediatizata atragere a investiţiilor în zonă prin declararea acesteia ca fiind defavorizată a rămas la nivelul de fâs. Agroturismul e în stadiu incipient. Câteva pensiuni şi cam atât.

Intervine şi aspectul protejării zonei din punct de vedere ecologic. Poate asta e singura chestie bună dacă e să ne gândim şi la ceva pozitv. Dar şi conservarea minelor s-a făcut prin firmele prietene a celor ce ne conduc, zic localnicii. Dar revenind. Ok. S-a încheiat cu industria minieră în Vale. Dar ce le oferim oamenilor? Locuri de muncă? Nu. Posibilităţi de reprofilare? Nu. Facem o super zonă turistică? Nu. De fapt pe hârtie cică toate acestea sunt făcute. Plus că oamenii în general sunt reticenţi când vine vorba de mineri. Cine din Bucureşti nu-şi aduce aminte de actele de violenţă din iunie 90? Şi nu numai. Dar nimeni nu se gândeşte că acei oameni au fost doar masă de manevră. Bine să nu se creadă că asta e o scuză. E condamnabil ceea ce s-a întâmplat. Dar pentru asta nu trebuie asociată populaţia unei întregi zone cu actele unor vandali.

Ceea ce se întâmplă în Vale şi ce s-a întâmplat e un exemplu al capitalismului prost aplicat. Ar trebui dat ca şi lecţie în manualele de economie. Iar în Petroşani pe lângă blocurile deprimante şi fostele vestigii al unui trecut glorios dar destul de recent apus mai poţi să vezi cele câteva biserici ale unor diferite culte, ortodoxă, catolică sau protestantă semn al unei bune convieţuiri între naţiile fostului Imperiu Austro-Ungar, teatrul I.D. Sîrbu în clădirea fostului cazino al funcţionarilor minei şi dealurile şi munţii din jur găuriţi ca un şvaiţer din desenele animate. De mii de  galerii.

Dar mie atât de mult mi-a plăcut zona încât ajuns în Bucureşti chiar mi-am propus să mai revin.