Monthly Archives: March 2011

momente fără glorie

O temă destul de mult discutată în ultima vreme în elita intelectualităţii româneşti este care a fost mai anticomunist decât celălalt! Se scriu eseuri, rapoarte prezidenţiale, se ţin întâlniri la Ateneu, apar apoi polemici în presă, cei de la Observatorul Cultural abia aşteaptă să se ia la trântă cu cei de la Revista 22 sau Dilema Veche, patroni de trust cu un trecut destul de dubios ca şi afacerişti atacă filosofi care la rândul lor au avut parte de burse în străinătate şi cărora li s-au aprobat susţinerea lucrării de doctorat în timp ce unora nu le era asigurat nici măcar accesul la studiile universitare în regim seral. În fine. Un adevărat bordel.

Gândindu-mă la toate acestea mi-am adus aminte de un moment de acum zece ani care m-a marcat pentru destul de multă vreme. Eram student şi mergeam de la Cluj către Baia Mare. În compartimentul de tren, studenţi şi o familie în vârstă de undeva din sudul ţării. Mergeau din câte am înţeles la Sângeorz-Băi, la tratament cu un bilet pentru pensionari. Evident că aveam diverse preocupări, tipic studenţeşti, mă uitam după fete sau pe geam, mai ascultam muzică, nimicuri de genul ăsta care să-ţi facă mult mai uşoară călătoria. Opreşte trenul la Gherla. Din gara Gherla, sau din orice altă parte a oraşului cea mai impunătoare clădire este puşcăria. Şi brusc domnul în vârstă începe să plângă. Ca un copil. În hohote. Ne-am speriat toţi cei din compartiment. L-am întrebat dacă e bine. S-a liniştit şi a început să ne spună care e treaba. Era student la Timişoara, la Politehnică, în 1956 când au început mişcările studenţeşti. Şi a participat la ele. A fost arestat. Şi condamnat. A făcut puşcărie. La Gherla. Ne-a spus că de la ieşirea din puşcărie nu a mai fost prin această parte a ţării. Şi faptul că după atâţia ani a revăzut-o l-a mişcat. Erau ani din tinereţea lui. Trenul a ajuns la Dej. Pentru destinaţia Sângeorz-Băi trebuia schimbată garnitura. A mai apucat să ne spună că după ieşirea din puşcărie nu a mai fost primit la facultate decât foarte târziu. Şi până atunci a fost muncitor necalificat prin şantierele patriei.

Nu am reţinut nici cum îl cheamă, nici nu ştiu dacă mai trăieşte, dar pentru mine acel om a rămas un erou. Un ilustru necunoscut. Care nu a făcut rezistenţă prin cultură în cafenele şi care nici nu a beneficiat de burse von Humboldt în anii 80. Ca să pozeze acum în victimă şi disident al fostului regim. Dar care a fost la puşcărie şi şi-a pierdut ani buni din tinereţe pentru o cauză. Şi pentru care, anii ce au urmat detenţiei nu au fost prea uşori.

Advertisements

bun de tipar, azi Tony Judt

Reflecţii asupra unui secol XX uitat. Reevaluări, Tony Judt. Ed. Polirom, 2011

Un amic mi-a spus: „Dacă nu eşti politolog sau istoric nu vei înţelege nimic din această carte!”. Poate acum zece ani i-aş fi dat dreptate. Cartea lui Judt se citeşte cu pixul şi caietul de notiţe în mână. Şi tot acum zece ani după fiecare capitol ar fi trebuit să fac un drum la bibliotecă pentru a săpa după mai multe detalii despre evenimentele şi personajele care sunt prezentate. Noroc cu sursele din cyberspace.

E destul de greu să diseci un secol XX în 368 de pagini şi în acelaşi timp să ai şi o doză de credibilitate. Dar Judt m-a convins că are o părere pertinentă şi în acelaşi timp  încearcă şi o bună argumentare. Asta nu înseamnă că i-am dat dreptate în totalitate (sunt anumite chestiuni, mai ales cele legate de politica externa a SUA unde mai trebuie să mă documentez). Dar pur şi simplu nu m-am putut dezlipi de cartea lui. Iar transparenţa prin care face trimiteri la alte eseuri sau alte păreri, biografii sau articole din diverse publicaţii te invită la un studiu mult mai amănunţit şi evident îţi lasă posibilitatea de a decide de unul singur de partea cui e adevărul.

Subiectele dezbătute sunt cele mai variate, de la poziţia şi influenţa diverşilor intelectuali de seamă ai epocii (un superb capitol dedicat lui Albert Camus, cel mai bun om din Franţa), la rolul sau amestecul Vaticanului în problemele postbelice (mai ales din fostul bloc comunist), o altfel de istorie a Belgiei, o analiză a politicii duse până acum de statul Israel, un mic capitol alocat României şi până la Războiul din Vietnam sau probelmele actuale ale societăţii de consum. Un mare zece pentru capitolul de încheiere: Renaşterea problemei sociale.


protestul ca şi moft

Angajaţii multinaţionalei la care lucrez au sindicat. Evident am fost printre cei mai entuziaşti la aflarea veştii. Nu ştiu câte multinaţionale mai au aşa ceva. Existenţa lui şi-a demonstrat utilitatea destul de repede. Un nou contract colectiv de muncă, negociat la sânge, mai multe drepturi pentru angajaţi, nivelul protecţiei  angajaţilor a crescut, conducerea companiei a devenit mai transparentă în tot ceea ce înseamnă decizii (restructurări, închideri de divizii de cercetare, outsourcing) iar angajatul intrat în conflict cu angajatorul are parte de asistenţă juridică gratuit. De la începutul funcţionării lui am observat un protest constructiv, inteligent, fără populisme şi lozinci de trei lei. Majoritatea celor din sindicat sunt absolvenţi de studii superioare, vorbitori de limbi străine şi bine pregătiţi în arta negocierilor.

Un altfel de protest am văzut azi. Tocmai ce vin de la mitingul din faţa Parlamentului organizat de către confederaţiile sindicale. M-am învârtit vreo jumătate de oră pe acolo. Ca să observ ce se întâmplă. Am văzut toate categoriile sociale de oameni. Unii ştiau pentru ce se află acolo în timp ce alţii erau pur şi simplu doar masă de manevră. Am văzut medici, profesori, funcţionari de prin diverse instituţii, muncitori, angajaţi de la salubritate, pensionari sau gură cască. Unii trăiau cauza alţii doar urmau spiritul de turmă. Lozincile erau destul de populiste. Nimic mai mult. Evident că guvernul nu o să cadă azi. Şi mai evident este faptul că noul cod al muncii va intra  în vigoare cât de curând. Cu sau fără mitingul organizat de sindicate. Dar totuşi susţin în continuare că dezbaterea publică era mai mult decât binevenită.

Ca şi o paranteză, despre mişcarea sindicală din România nu sunt multe vorbe de spus. Nimic comparabil cu Solidaritatea din Polonia până în 89. Perioada post 89 este bine prezentată în acest articol din revista 22. Altceva notabil nu prea avem. Glorios sau de renume. Inclusiv grevele de la Lupeni din 1929 şi de la Atelierele Griviţa din 1933 în timpul mareul crah financiar au fost folosite de către PCR ca un mare material de propagandă. Iar rolul sindicatelor a fost practic minimizat. (evident sunt puţini cei care sunt interesaţi de subiect şi de prezentarea reală a a celor întâmplate şi a rolului jucat de către Sindicatul Independent de la Lupeni şi de către Sindicatul CFR de la Atelierele Griviţa).

Dar revenind, totuşi e bine că e liber la protest. Indiferent de calitatea lui. Semn că democraţia mai funcţionează. Pe moşia lui Zeus.


despre bio-consumatori

Există două tipuri de amatori de produse bio, tradiţionale, naturale. Primii sunt cei care străbat târgurile organizate pe la MŢR sau pe la Bursa de Mărfuri din Rahova sau prin te miri ce alte locaţii. Unde găseşti produse tradiţionale dar deja branduite. La nişte preţuri de cred că-ţi stă-n gât brânza de burduf de la Sibiu sau cârnaţii de la mine de acasă din Maramureş. Dar care îşi respectă imaginea şi dovedesc prin asta că sunt în trend.

A doua categorie merge la piaţă. La Hala Matache, Obor, Moghioroş, Big sau care mai sunt prin Bucureştiul ăsta. Şi care fac asta pur şi simplu din obişnuinţă. Totul e la fel de bio, de natural şi de tradiţional ca şi la târgurile de mai sus. Doar că produsele sunt la juma’ de preţ. Şi nu sunt branduite. Plus că ajuns la Obor o să ai parte de spectacolul vieţii în regie proprie. Pentru o oră eşti actor într-un film de Kustrita.


oglinzi

A mai căzut un mit. Al Partidului Unic. Incoruptibil. Sănătos. Integru. Vertical. De fapt la ce te puteai aştepta de la o turmă, sau hai să fiu mai blând un mix de oameni veniţi de prin toate partidele postdecembriste indiferent că s-au numit FSN, APR, PRM, PSM, PSD, PC sau PNL. Cred că la nivel de traseism politic la PDL sunt cele mai active personaje. Dar cum spuneam a mai căzut un mit. Un foarte bun articol în revista 22. Aici. Adio Baconschi. Adio TRU. Sunt curios cum doarme acum Zeus la Cotroceni.


jurnal de biciclist

deşi frigul persistă mai ceva decât prin ianuarie, l-am scos azi pe Sid din casă, Sid fiind bicicleta mea, de fapt e un biciclet, punkistsindicalist. Şi frumuşel am pornit-o de pe Banu Manta, prin parcul şi apoi şoseaua Kisselef, cu Iggy Pop în cască, şi am început să pedalez aruncând din când în când priviri celor din maşinile aflate la semafor, zicându-le cu voce tare sau chiar zbierând în gând, fraierilor, ce ştiţi voi? Din maşinile voastre de top manageri sau top manageriţe cum e să te dai pe bicicletă şi să auzi în cască raw power will surely come a runnin to you, raw power got a magic touch, raw power is much too much, happiness is a guaranteed It was made for you and me. Ca apoi să le scot limba sau să le fac bezele, iar ei oripilaţi pornind în trombă chiar nu au ezitat să-mi tragă un claxon de dutenpizdamătii de nebun. Frumos i-am ignorat şi mi-am văzut de drumul meu, şi brusc privirea mi-a fost încantată de o fată roşcată cu fusta-i foarte scurtă care mergea pe jos şi care mi-a zâmbit şi căreia i-am zâmbit şi eu, şi ce rău mi-a părut  că nu aveam o floare .. dar am trecut totuşi şi peste asta, şi tot aşa punkistsindicalist am traversat juma’ de Herăstrău ca să ajung la blocul din oţel şi sticlă ca să îl leg pe Sid de un calorifer în parcarea de la subsol alături de maşinile ultra bengoaseşipizdoase ale top managerilor sau top mamageriţelor şi apoi brusc foarte cuminte să mă aşez în boxa mea de lucrător, lăsând la o parte punkismelesindicalismele şi devenind îndată şi pe loc extrem de responsabil şi eficient. Dar fără să pot să-mi scot din cap Raw power will surely come a runnin to you, Raw power got a magic touch, Raw power is much too much, Happiness is a guaranteed It was made for you and me.


nimicnicie duminicală

Dintotdeauna cineva în mine, din toate puterile, a încercat să nu fie nimeni”. Albert Camus, Carnete, Caietul al VII-lea, martie 1951-iulie 1954, Ed. Rao, 2002

 

Interpretabil. De fapt nici nu ştiu ce a vrut să spună maestrul. Şi ce-l măcina în acel moment al vieţii lui.

Din când în când îmi doresc să devin un nimeni. De fapt sunt un nimeni. Şi îmi doresc să devin un şi mai mare nimeni. Pierdut în marea masă de oameni care în fiecare dimineaţă se îndreaptă către blocurile din oţel şi sticlă din nordul Bucureştiului pentru a presta opt, nouă, zece ore în vreo mare multinaţională. Cu gândul la o avansare, la o apreciere, la o mărire de salariu sau cu teama de a nu fi printre cei care vor fi concediaţi în primul val de restructurări în urma măsurilor de cost reduction luate de către societate. De fapt aceşti oameni sunt şi ei nişte nimeni. Dar care au un id pe un card electronic de acces în clădire, un id de acces la intranet prin care sunt diferenţiaţi de un alt nimeni de la computerul vecin sau de un alt nimeni de la computerul din ţara vecină, sau din Turcia, sau Benin sau pe unde mai are compania vreun birou. Şi aşa cum sunt şi eu un nimeni ca şi ei, îmi doresc să devin un şi mai mare nimeni. Să am zile în care să nu mă intereseze mărirea de salariu, avansarea sau să nu mă urmărescă grija de a fi concediat. Un nimeni fără id de acces în clădire şi fără un id de acces la intranet. Adică pur şi simplu un cineva.