despre un Cluj regăsit şi un pic de TIFF

Au trecut mulţi ani de când nu am mai stat în Cluj mai mult de o jumătate de zi, o seară sau o oră pentru un meci, o petrecere, o cafea sau te miri ce trebuşoară. Reţineri de mers la Cluj am tot avut în acest timp, nici eu nu prea înţelegeam de ce, mai ales că am trăit cinci ani în acest oraş.

Ocazia unui week-end prelungit la Cluj a apărut cu ocazia TIFF. Şi o invitaţie venită din partea unor prieteni bucureşteni dar tot cu background de Cluj.

Proaspăt coborât din tren sâmbătă la şase dimineaţa şi mergând agale pe strada Horea, oraşul la prima vedere mi s-a părut foarte provincial. O singură tresărire am avut trecând pe lângă Litere, amintindu-mi de zilele în care aşteptam să iasă de la cursuri o iubită, fumând cu emoţie vreo două trei ţigări.

Dar încet încet Clujul a început să îşi arate o altă faţă şi m-a lăsat să îl redescopăr centimetru cu centimetru. Locuri prin care m-au purtat paşii cu mulţi ani în urmă, străzi batute în drumul către un examen, crâşme, bănci pe care stăteam la soare cu vreo iubită sau aşa aiurea, Haşdeu, inscripţiile cu “U” de pe pereţi şi eternul cor al ciorilor de pe Clinicilor.

Clujul de azi aduce foarte bine cu orice oraş din Europa Centrală, cocheţel, clădiri restaurate, străzi pietonale, terase drăguţe unde chelnerii sunt extrem de amabili şi preţurile de un real bun simţ, evenimente culturale, studenţi şi poate cel mai important semn al unui multiculturalism plăcuţa bilingvă de la intrarea în BCU.

Despre TIFF doar două cuvinte. De fapt nişte recomandări. Musai de văzut dacă aveţi pe unde: El Año del Tigre (Chile), Café de flore (Franța, Canada) – un pic comercial pe alocuri, dar mie mi-au dat lacrimile ca unui prost pe final şi Shinboru (Japonia).


jurnal de insurgent. capitularea.

Nimic din ceea ce a urmat nu se putea anticipa în acele zile amestecate cu multă transpiraţie, spermă, soare şi băi în mare.

Pe un alt continent, departe de republica prostului gust condusă de un general furunculos contestat de o gherilă cam pestriţă ce-i drept, se punea la cale marea lovitură.

Nepoţii japonezilor morţi după celebrele atacuri de la Hiroshima şi Nagasaki de acum juma de secol, au fabricat într-o copie îmbunătăţită şi aproape reinventată cele două bombe şi plănuiau să atace atât Europa cât şi America. Dar planul lor era atât de diabolic şi de bine pus la punct încât nimeni nu avea să le scape.

Şi aşa se face că într-o dimineaţă s-a auzit o explozie urmată de un fum gros plin de particule ou, care conţineau arta şi măiestria laboraorului japonez.

Fata roşcată şi drăguţă împreună cu tânărul luptător pur şi simplu au înghiţit acele particule şi în scurt timp în intestinele lor din aceste ouă au ieşit nişte viermişori mici mici mici care au început să ronţăie cam tot ce găseau în cale. De la rinichi, plămâni sau inimă până la pâinea prăjită cu sare, unt şi brânză olandeză mâncată la micul dejun.

Priveliştea nu pot să v-o descriu. Doi oameni care se zvârcoleau şi din care treptat mai rămânea doar trunchiul, ochii sau urechile. Şi apoi nişte viermi roz bombon, brusc deveniţi obezi făcându-şi siesta sub soarele cald şi blând al Mediteranei.


jurnal de insurgent. ziua 7.

Vreau la concert dEUS!

Spuse aceeaşi fată roşcată şi drăguţă. De data asta stând pe malul mării în chiloţii ei de un roz fuchsia.


jurnal de insurgent. ziua 6.

Vreau la restaurant indian!

Spuse fata roşcată şi drăguţă. Bătând din picior.


jurnal de insurgent. ziua 5.

Nici măcar nu îşi mai aducea aminte de ultimele luni. Uitase de bătaia primită în beciul prefecturii şi de trădarea de la Hanul Ciorilor. Când lunganul care se dăduse juma de an contabil indignat la corporaţia petrolului a scos pistolul şi legitimaţia, acoperit în următorul minut de alţi soldaţi intraţi pe uşă şi veniţi special să-i aresteze.

Au trecut uşor de filtrul de control. Le-au spus soldaţilor că merg la un pelerinaj religios. Ca nişte cetăţeni model. Pentru cinci minute au pozat în omul nou. Omul pe care şi-l dorea şi pe care-l proiectase generalul în lucrările lui propagandistice.

Iar zilele ce au urmat în sud au trecut pe nesimţite. Într-un amestec dubios de filme horror de clasă D, droguri şi amor.


jurnal de insurgent. ziua 4.

Apărea şi la reuninile grupului de literatură de baricadă din fiecare miercuri, şi la reuniunile grupului solidar cu revoluţia portugheză din fiecare joi, iar vineri la întrunirile rebelilor zapatişti. Doar în zilele de luni nu era prezentă la adunarea feministelor. O adunătură de asexuate îmbrăcate în salopetă dar bune practicante de jujitsu.

De fiecare dată, fata roşcată ţinea în mână un alt roman japonez, avea o altă privire pierdută şi fuma o altă ţigară invizibilă, ea nefumătoare fiind.

Până când, într-o zi i-a spus: Hai cu mine câteva zile în sud. Ştii prea bine că pot să fac rost de un permis de trecere. E o căsuţă acolo care ne aşteaptă. Soare, un vânticel sărat dinspre mare, o plajă goală. Acolo încă e linişte. Şi până la urmă ce sunt toate prostiile astea cu revoluţia, cu puciul eşuat, cu sabotajele… O să vă prindă pe toţi şi o să vă execute în piaţetele Marelui Oraş. Hai, ne vedem dimineaţă în gara triaj! Pune-ţi o cravată. Şi un roman religios în geamantan. Vei deveni credibil. Ştii prea bine că dobitocii ăştia de maiori de la punctele de control sunt nişte creştini convinşi. Prezenţi duminică de duminică la slujbă.


jurnal de insurgent. ziua 3.

Majoritatea celor care făcuseră parte din grupul care încercase să ocupe televiziunea publică, care era de fapt bastionul propagandei naţionaliste a generalului, se aflau undeva în beciurile trupelor loialiste. Închişi şi torturaţi. Îşi aşteptau condamnarea. Propaganda avea un atât de puternic efect încât şi populaţia civilă participa la acuzaţiile publice însoţind sentinţele cu ovaţii de o sinceritate de real prost gust. Era o nebunie să ieşi pe stradă.

Nu îşi revenise încă din episodul legitimării din faţă de la Litere. După o zi de plimbare în care încercase să-i expună problematica Omului Revoltat, chestiunea algeriană şi poziţia lui Camus, la care ce-i drept ea rămăsese destul de indiferentă şi cu o privire visătoare şi pierdută aşa aiurea în griul Marelui Oraş, brusc au fost opriţi de doi sergenţi. A îngheţat. Nu mai aveau unde să fugă. I-ar fi împuşcat. Fără somaţie. Şi-a scos actele. Sergenţii se uitau suspicios. Probabil îi vor duce la secţie. Le-au spus să stea pe loc. I-au cerut şi fetei actele. Instant, au luat o poziţie de drepţi, au salutat cu un sărumâna domnişoară ne scuzaţi şi au făcut stânga-mprejur. Rămăsese prost. Ce fusese asta?

Ea l-a pupat uşor şi i-a şoptit hai, acum fugi!